Tăcute poveri
am împânzit azilele de bătrâni
de nebuni
cu celule tinere
fără să tulbur vremea cuibărită
în clarul raţiunii
saloane împărţite în anotimpuri
şi-au scuturat povara pe umerii cub
feţele lor albe strâng rândurile
mai aproape
tot mai aproape
până când vântul se scurge-n rafale
din umbră
jocul ăsta e pas săltat peste trepte
adunat din nimic
pierdut în nimic
şi aşezat pe raftul fără culoare
într-un petic de vreme
plusează o iarnă mai rece
ochii orbi au trecut dincolo de forme
căutând partea din mine mărunţită în semne
născut din cuvânt
nu am aflat până unde se întinde chemarea
