ka

“Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să ai cuvinte în inimă pe care nu le poţi pronunţa”

- James Earl Jones

ne-or troieni umbrele
în gara cu urme de frunze
iar noi
închişi în cercul nostru
vom colinda zăpezile amintirilor noastre

nu  chema îngheţul
înainte ca  ploile să-şi zvânte pasul
nu ştii că şi umbrele tremură
de muşcătura frigului?
curg dinţi înroşiţi
din pântecăraia îndoielii
întinând semnele primei nopţi

furtunile croite din murmurul buzelor
smulg frunzele
-bănuţi prea din vreme aşternuţi
peste ochii deschişi
ai dimineţilor chemate

nu chema îngheţul
când soarele
încă mai împarte înserarea

De fiecare dată când mi se făcea dor, încercam s-o ascult cum creşte. Şi dinspre pământ, sunet negru şi rotund se înălţa. Niciodată nu creştea mai înaltă de o palmă. Uneori, pe câte un fir, mai găseam câte un bob de rouă, rostogolindu-se. Atunci când soarele lenevea între pământ şi amiază. Totdeauna era dreaptă,colţul ei înţepând cerul. Nu-l despica. Ar fi putut doar sa coloreze norii în verde. Fiecare fir îşi cunoştea drumul. În sus. Numai  pasul greu o mai culca la pământ dar de fiecare data revenea la viaţă, îmbujorând obrazul palid al pământului. Îşi întindea braţele,încercând să spintece vântul. Jumătate să-i şoptească despre freamătul mării, cealaltă jumătate să  doarmă, rasucindu-şi în vise , mustăţile, în timp ce fuioare de linişte să-i descreţească obrazul vânăt. Dar vântul nu ceda ispitei. Se juca prin pletele ei, asemeni puterii prin coama leului, vălurind-o.
Fiecare fir de iarbă avea povestea sa.
Mi-l închipuiam ca fiind un mic omuleţ,cu gură şi ochi, cu mâini şi picioare. Numai că picioarele străbateau acelaşi drum scurt.  Spre inima pământului. Piciorul de iarbă nu a simţit alt tărâm ci lumi noi au poposit de fiecare dată pe el, povestindu-i frânturi de culori şi viaţă.
Aripă de gâză săltăreaţă s-a odihnit la umbra lui, alteori agonia unei buburuze i-a ştirbit din culoare, pătându-i ochiul cel verde.
A ascuns cu grijă cântecul greierului pântecos, prea leneş încât să nu-i repete aceeaşi poveste, zilnic. Din zorii cei roşcovani şi cârlionţaţi până în asfinţitul cel cu barbă sură şi obraji rumeni. Răgaz avea doar noaptea când respiraţia pământului se împletea cu tumbele stelelor împiedicate în cozi de cometă. Atunci, universul râdea iar visele aveau gust de măr verde şi miros de liliac.

Te trezeşti în toiul somnului şi nu ştii de unde ţi se trage.
E o atingere .Dar nu din cele moi, catifelate.
E o atingere-mângâiere, atac.Îţi spui, năuc, că e un meteorit.
Unul cu barbă de ţap şi coadă de liliac.
Şi-ţi dai palme încercând măcar să prinzi urma cozii sale, pe obrazul tau.
Sau sunetul zborului său să-l poţi ţine în pumn, strivindu-i clipa de viaţă.
Veşnicia lui, jumătatea de noapte, a ta.
Din cel paşnic te trezeşti torţionar.
Torţionarul propriului tău obraz. Măcar ai speranţa că dupa usturimea pliciurilor tale, urmează somnul adânc.
Eziţi. Să renunţi la defensivă aşteptând să se sature, să obosească poate, să speri că-şi va muta tirurile atacului spre  alt obiectiv, sau să fii la fel de incisiv ca el…
E prea moale căldura aşternutului şi te resemnezi zicându-ţi : “e doar un ţânţar. Curând,va fi la fel de sătul ca noaptea trecută.”.
Şi urmeaza înca o noapte de compromis.
Că doar n-o fi sfârşitul lumii…

nu ştiu de unde vin şuvoaiele

poate din pumnul dimineţii

înroşit în freamătul somnului

un nor crestat

poate

de tulburarea minţii

cu degete fâşii

a iesit din matcă

străzile nu mai au număr

de strajă stau doar năluci

cu plumbul la glezne

şi urma genunchiului meu

mă mai doare

pe trepte