am împânzit azilele de bătrâni
de nebuni
cu celuletinere
fără să tulbur vremea cuibărită
în clarul raţiunii
saloane împărţite în anotimpuri
şi-au scuturat povara pe umerii cub
feţele lor albe strâng rândurile
mai aproape
tot mai aproape
până când vântul se scurge-n rafale
din umbră
jocul ăsta e pas săltat peste trepte
adunat din nimic
pierdut în nimic
şi aşezat pe raftul fără culoare
într-un petic de vreme
plusează o iarnă mai rece
ochii orbi au trecut dincolo de forme
căutând partea din mine mărunţită în semne
născut din cuvânt
nu am aflat până unde se întinde chemarea
în partea de nord a trupului meu
se împart zilele albe
rătăciţilor de zâmbet
ei vor şti să îşi scrie în fiecare dimineaţă
destinul uitat în seara dinapoia amintirilor calde
pe mâna scăldata de estul fiecăruia
curge în râuri cerneala cu pâlcuri de semne
fiecare literă ţipă în felul ei
şi se lipeşte pe limba netăcutului
cuvântul trebuie prins în plasa de vise
cernut şi bătut în piatră
mai către sud
acolo unde genunchiul se apleacă
în tăria furtunii
nu mai curge nimic
străjerii au uitat să desferece punţile
şi au bătut în cuie
apusul din ochiul răscolitor
de cercuri polare
ascultă tacere
sprijinită în cot
la poarta pe care se scurge zborul ultimului Cocor
în aripa-i slută
se-ascund o mie şi una de nopţi
şi ţipătul lui nu mai doare
ascultă cum şuierul iernii desferecă drumul
şi curge
din pământ în pământ
acolo sus doar norii mai poartă văzduhul pe coamă de ploaie
şi sunetul vântului înroşit în sfârtecarea amurgului
acoperă ferestrele agăţate de ultima amintire a răsăritului
“Odată am ucis o vrabie…”
Lacrimi îşi croiau drum şi jalea îi scutura fiinţa.
Dar strângea. Dreapta ucigaşă îşi împlinea destinul.
Stânga mângâia şi tremura de spaima sfârşitului.
-Venirea îi este aproape. Şi când va veni, moarte va aduce.- spunea căutând în van, printre norii grei, o urmă de stea norocoasă în timp ce suratele ei scurmau pământul în aflarea vreunui semn aducător de zâmbete.
Într-un colţ de lume, dintr-un ciob , sclipeau ochii nopţii. Bolborositul poţiunilor vrăjitoarelor îşi împrăştia stropii din tigvele mâncate de vreme în isonul bufniţelor şi-n mugetul urgiei. Plângeau copacii golaşi iar vântul se despica în crengi anunţând sorocul. Miezul nopţii apăsa Mai greu şi mai rece decât moartea.
Vuiet se înălţa din adâncuri astupând gura lumii.Transpiraţii sângerii tâşneau din craterele lunii sufocată în beznă. Cîte o aripă de liliac mai spărgea plumbul cerului iar zbaterea sa se împletea cu huruitul vâltoarei.
- Semne de moarte se arată din piciorul broaştei, spunea, cu chipul sluţit de veştile rele.
- Iar limba şarpelui, o lungă agonie îmi şopteşte.
Şi cu umerii împovăraţi de apasarea negurii îşi lepădau descântecele în şuvoaiele vineţii ale râului ce nu-şi ştiau izvorul.
- Dar din osul vrabiei, lacrimi curg! spunea cea de a treia ursitoare aruncându-le spre înalt, în încercarea de înduplecare a celeilalte feţe, nevăzută, a întunericului.
Dar lacrimile se întorceau grăbite, înroşind arsura pământului.
Nicicând nu a fost o noapte mai adâncă.
Stop.
Povestea ar fi trebui să continue dar din răsărit s-a auzit o voce.Şi a acoperit rumorile pământului.S-a trezit într-o altă poveste,în care naşterile nu sunt pedepse.
Rar, tot mai rar, vrabia se mai zbate în mâna sa stângă.
treceam prin sângele tau
ca ploaia din norii străpunşi de fulgere
nu mă aflai în rostirea din piept
iar ochiul tău nu-mi rostuia picătura
de la răsărit am cules toţi sorii în gând
şi i-am dat vântului
paznicii furtunilor tale să fie
m-am adunat în măruntul stropilor
am crescut lac în albia ochilor tăi
îi strângeai curgându-mă în despletirea zilei cu noaptea
târziu, când şuierul iernii îţi sângera tălpile
m-ai adunat
tâmplă a amurgului tău
